Suntem oamenii faptelor noastre si nimic mai mult

Monologul lui PROSTOMEL:

Niciodata n-am crezut in finalurile fericite asa ca astazi simt mai mult ca oricand ca povestea mea nu se va termina cu happy-end. Cand stau singur, langa dealul de la Podari si pe langa mine trec sute de oameni, ma gandesc ca poate printre ei sunt si vechi amici din vremurile bune, dar nu indraznesc sa-i privesc.

Umilinta este cheia, cu cat este mai tremuratoare mana intinsa cu atat se largeste buzunarul celor care care se simt datori sa fie generosi.

Candva, demult, nu-mi pasa de nimeni si de nimic, acum imi este in permanenta frica. Frica de ziua de azi, de toti cei carora le-am facut rau, de ceilalti cersetori ai vietii dar mai ales de oamenii grabiti care trec acum pe langa mine, ignorandu-ma asa cum ignori gunoaiele pe care le aduna vantul la gura metroului.

Pentru ei, eu si gunoaiele suntem egali chiar daca eu respir, ma misc si la urma urmei in sinea mea inca ma consider un om. Îi urasc dar îi si invidiez; stiu ca eu nu mai am nici o sansa sa ma intorc in lumea lor dar as sacrifica orice, chiar orice, numai sa am problemele lor: sa n-am timp doar pentru mine, sa am un serviciu la care sa ma duc cu drag nu doar pentru bani si functii, sa rezolv probleme absurde, sa fiu admonestat de sef, sa am o echipa pe care sa o apreciez nu sa o umilesc zilnic.

Viata mea a fost alcatuita dintr-o serie de ratari fara putinta de indreptare. M-am nascut in momentul nepotrivit, la locul nepotrivit si n-am reusit sau n-am stiut sa-mi gasesc drumul. Ti se spune ca daca iti doresti cu adevarat, ceva, ceva, pana la urma tot iese. Ei bine, mie mi-a iesit, viata mi-a mai dat o sansa dar eu i-am dat cu piciorul.

Cand am incercat sa imi impun caracterul infect am platit scump – din rege am ajuns cersetor.

Cum mai platesc pentru fiecare moment de infatuare, cand ma credeam prea bun ca sa permit cuiva sa-mi stea in preajma si-l alungam intr-un mod lipsit total de bun simt. Tot dispretul pe care-l aratam fata de amici il citesc acum pe chipurile celor care trec pe langa mine, ferindu-se si strambandu-se la vederea mea. Cum am putut sa decad atat de mult? A fost doar o intamplare nenorocita sau ce, pana la urma? Ma amagesc dand vina pe viata, pe ghinionul de a fi pierdut masura dar n-a fost nimic din toate astea. Eu port intreaga vina pentru tot ce s-a intamplat, mai bine zis ca am lasat sa se intample.

Suntem oamenii faptelor noastre si nimic mai mult. Mi-a lipsit vointa, am crezut in al 13-lea ceas si ca va aparea ceva care sa ma salveze si totul sa revina la cum fusese inainte. Numai ca nu s-a intamplat nimic. N-a aparut nici un inger care sa ma salveze de mine insumi si sa ma aduca pe calea cea buna cum se intampla in filme. Acolo, personajele stiu exact ce trebuie sa spuna la momentul oportun, gratie scenaristilor. Cuvintele s-au golit de sensuri pentru mine si apoi ce ar putea sa spuna lumii un cersetor?